Fracmasoni şi Masoni infiltrați in Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea !!!
“Fratele Faulkhead a cerut să mă vadă. Cazul său îmi era pe suflet. I-am spus că am o solie pentru el şi soţia lui, şi pentru care m-am pregătit de câteva ori să le-o trimit, însă Duhul Domnului m-a oprit să fac acest lucru. I-am cerut să stabilim o dată când îi pot vedea.
El mi-a răspuns: „Sunt bucuros că nu mi-ai trimis o comunicare scrisă; prefer să aud solia de pe buzele tale; dacă ar fi venit la mine altfel, nu cred că mi-ar fi folosit la ceva”. Apoi el a întrebat: „De ce nu îmi spui solia acum?” I-am spus: „Vrei să rămâi ca s-o auzi?” Mi-a răspuns că da.
Eram foarte obosită, căci participasem la încheierea şcolii în acea zi; însă m-am ridicat din patul unde stătusem întinsă şi i-am citit timp de trei ore. Inima lui a fost înduioşată, lacrimile au început să-i apară în ochi, iar când am terminat de citit, el a spus:
“Accept fiecare cuvânt; totul mi se potriveşte”. O mare parte din ceea ce am citit era legat de biroul Echo şi administrarea lui de la începuturi.Domnul îmi descoperise de asemenea legătura fratelui Faulkhead cu francmasonii şi mi-a spus clar că, dacă el nu va întrerupe orice legătură cu aceste organizaţii, îşi va pierdesufletul.
El a spus: „Accept lumina pe care Domnul mi-a trimis-o prin tine. Voi acţiona în conformitate cu aceasta.Sunt membru în cinci loje şi alte trei loje sunt acum sub controlul meu. Eu le fac toate afacerile.
Acum nu voi mai participa la întâlnirile lor şi îmi voi încheia relaţiile cu ei cât de repede cu putinţă”. I-am repetat cuvintele pe care mi le-a spus călăuza mea cu privire la aceste organizaţii. Datorită unui anumit semn pe care mi-l făcuse călăuza mea, am spus: „Nu îţi pot spune tot ceea ce mi-a fost arătat.”
Fratele Faulkhead i-a spus fratelui Daniells şi altora că eu făcusem semnul special, cunoscut doar de cei din ordinul superior al masonilor, în care tocmai intrase. El a spus că eu nu cunoşteam acest semn şi că nu fusesem conştientă când am făcut acest semn către el.
Aceasta a constituit pentru el o dovadă specială că Domnul lucra prin mine pentru a-i salva sufletul. ”
Ellen White— Manuscript Releases 5, 148, 149.
Se caută un om ! Un om de caracter !
Acum, Evanghelia întâmpină opoziţie din toate părţile. Niciodată confederaţia răului nu a fost mai puternică decât este în prezent. Duhurile răului se asociază cu oamenii pentru a lupta împotriva poruncilor lui Dumnezeu.
Tradiţia şi erorile sunt înălţate mai presus de Sfintele Scripturi, raţiunea şi ştiinţa mai presus de revelaţie, talentul omenesc mai presus de învăţăturile Duhului Sfânt, formele şi ceremoniile mai presus de puterea vitală a evlaviei. Păcatele grave i-au despărţit pe oameni de Dumnezeu.
Necredinţa ajunge cu repeziciune o modă. Declaraţia a mii de oameni este: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi“. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să-şi ridice vocea ca o trâmbiţă şi să le arate oamenilor nelegiuirile lor.
Predicile uşoare, care sunt rostite adesea, nu lasă nici o impresie durabilă. Oamenii nu-şi simt inima străpunsă, deoarece nu le sunt adresate adevărurile clare şi tăioase ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Dacă şi-ar exprima adevăratele sentimente, mulţi dintre cei care pretind a crede adevărul ar spune: De ce este nevoie să se vorbească aşa de deschis? De asemenea, ei ar putea să întrebe: De ce Ioan Botezătorul le-a spus fariseilor: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?“ (Matei 3, 7).
De ce a trebuit el să provoace furia lui Irod, spunându-i că este un păcat să trăiască împreună cu soţia fratelui lui? Pentru că a vorbit aşa deschis, el şi-a pierdut viaţa. De ce nu a putut el să-şi continue activitatea fără a stârni furia lui Irod?
Unii oameni au adus atâtea argumente de acest fel, până când diplomaţia a luat locul credincioşiei. Păcatul este îngăduit fără a fi mustrat. Oare când se va mai auzi din nou în biserică vocea mustrării credincioase: „Tu eşti omul acesta!“? (vezi 2 Samuel 12, 7).
Dacă aceste cuvinte nu ar fi aşa de rare, am asista la o mai mare manifestare a puterii lui Dumnezeu. Solii Domnului nu trebuie să se plângă de faptul că eforturile lor sunt fără rezultat, atâta vreme cât nu se pocăiesc de plăcerea de a fi aprobaţi şi de dorinţa de a fi pe placul oamenilor, care îi determină să se abţină de la rostirea adevărului şi să strige: „Pace!“, în ciuda faptului că Dumnezeu nu spune pace.
Ar fi fost bine dacă fiecare slujitor al lui Dumnezeu ar fi înţeles sfinţenia lucrării şi a chemării lui. Ca soli rânduiţi de Dumnezeu, pastorii au o responsabilitate teribilă. Ei trebuie să lucreze în Numele lui Hristos, ca nişte ispravnici ai tainelor Cerului, încurajându-i pe cei ascultători şi avertizându-i pe cei neascultători. Diplomaţia lumească nu trebuie să aibă nici o influenţă asupra lor. Ei trebuie să nu se abată niciodată de la calea pe care Isus le-a poruncit să meargă. Să înainteze prin credinţă, aducându-şi aminte că sunt înconjuraţi de un nor de martori. Ei nu sunt chemaţi să spună propriile cuvinte, ci să transmită cuvintele pe care Unul mai mare decât conducătorii pământului le-a poruncit să le spună. Solia lor trebuie să fie „Aşa vorbeşte Domnul“.
Dumnezeu cheamă oameni care să vestească solia Sa, asemenea lui Natan, Ilie şi Ioan, fără teamă şi fără să ţină cont de consecinţe, oameni care să rostească adevărul, chiar dacă aceasta le va cere să sacrifice tot ce au. – (Ellen White -Slujitorii Evangheliei pag.149-150)